După întâlnirea cu începuturile studioului și cu Mickey Mouse, călătoria noastră ajunge la un moment în care Disney și-a propus să spună o poveste mai lungă. Nu doar o întâmplare amuzantă de câteva minute, ci o aventură cu personaje, cântece, teamă, speranță și un final așteptat cu sufletul la gură.

Aceasta este povestea filmului „Albă ca Zăpada și cei șapte pitici”, primul lungmetraj de animație Disney, prezentat în premieră în 1937. În spatele lui se află un basm cunoscut, dar și o întrebare curajoasă: putea publicul să urmărească un film întreg alcătuit din desene?

Animația înaintea lungmetrajului

Înainte de Albă ca Zăpada, studioul își construise experiența prin filme scurte. Mickey Mouse adusese întâlniri repetate cu un personaj recognoscibil, iar seria Silly Symphonies oferea loc pentru experimente cu muzica, mișcarea și felul în care putea fi spusă o poveste.

Un scurtmetraj și un lungmetraj cer însă ritmuri diferite. O glumă vizuală poate funcționa imediat; o aventură mai amplă are nevoie de personaje pe care spectatorul să le țină minte și de întâmplări care să îl facă să aștepte scena următoare. Pentru Disney, trecerea însemna și o schimbare a ambiției narative.

Juni își imaginează diferența dintre un desen care te face să râzi și o carte ilustrată din care vrei să mai auzi un capitol. Lungmetrajul trebuia să păstreze această dorință de a afla ce urmează.

Pariul făcut de Walt Disney

În 1934, Walt Disney le-a prezentat animatorilor săi planul de a realiza un lungmetraj și le-a povestit aventura Albei ca Zăpada. Entuziasmul nu a înlăturat dimensiunea provocării: echipa urma să lucreze aproximativ trei ani pentru a aduce proiectul pe ecran.

Alegerea venea și dintr-o amintire personală. În adolescență, Walt văzuse o adaptare mută a basmului, cu actrița Marguerite Clark. Povestea îl impresionase cu mult înainte ca propriul studio să poată încerca o asemenea producție.

Filmul pornea de la basmul cunoscut prin frații Grimm, dar trebuia regândit pentru cinema. O pagină poate spune că cineva este speriat; animația trebuie să arate frica prin privire, postură, ritm și relația cu decorul. Iar fiecare asemenea alegere trebuia desenată, discutată și potrivită cu restul poveștii.

Cum a fost construită lumea filmului

🖌️ Pădurea, casa piticilor și castelul nu erau simple fundaluri. Ele dădeau tonul scenelor și făceau parte din felul în care publicul descoperea aventura. Studiile de personaje, schițele de poveste, planurile de compoziție și fundalurile pictate pregăteau imaginile finale.

La producție au contribuit echipe cu sarcini diferite: animatori, asistenți, artiști de decor, specialiști în efecte și persoane care trasau și colorau desenele pe foi transparente. Imaginea proiectată în sală ascundea o muncă de echipă atent coordonată.

O alegere narativă importantă a fost diferențierea celor șapte pitici. Personalitățile lor distincte se aflau deja în concepția timpurie a proiectului. Spectatorul putea recunoaște un personaj din atitudine și reacție, nu numai din înfățișare. Același eveniment devenea astfel ocazia unor răspunsuri diferite și a unor momente de umor.

Mișcarea personajelor umane cerea alte observații. Pentru Albă ca Zăpada, animatorii au folosit și filmări de referință cu Marge Champion. Acestea îi ajutau să studieze gesturi și deplasări, pe care apoi le transformau în animație.

Camera multiplan, testată în scurtmetrajul The Old Mill din 1937, permitea organizarea decorului pe niveluri separate. Mișcarea relativă a acestor straturi crea impresia de adâncime. Pentru Juni, explicația seamănă cu un mic teatru: un copac aproape de privitor, o căsuță mai departe și dealuri în fundal.

Muzica și vocile completau lumea desenată. Adriana Caselotti a dat voce personajului principal, iar cântece precum Heigh-Ho și Whistle While You Work au devenit parte din identitatea filmului.

Premiera și reacția publicului

✨ Pe 21 decembrie 1937, filmul a avut premiera la Carthay Circle Theatre, în Los Angeles. După anii de lucru, desenele ajungeau în fața unei săli care le putea răspunde prin râsete, emoție și aplauze.

Relatările istorice ale Walt Disney Family Museum descriu o primire entuziastă, inclusiv din partea profesioniștilor cinematografiei prezenți. În 1938, filmul a ajuns la New York și apoi în tot mai multe cinematografe din Statele Unite și din alte țări.

Succesul lui a arătat că personajele desenate puteau susține o poveste amplă și puteau emoționa publicul pe durata unui lungmetraj. Pentru studioul Disney, această reușită a deschis drumul către alte proiecte, între care Pinocchio și Fantasia, lansate în 1940.

De ce povestea continuă să fie cunoscută

Un măr, o oglindă și o casă în pădure pot fi suficiente pentru a ne trimite cu gândul la Albă ca Zăpada. Povestea are imagini ușor de recunoscut, iar adaptarea Disney le-a legat de voci, muzică și personalități distincte.

Relansările în cinematografe și, mai târziu, edițiile pentru vizionare acasă au adus filmul în fața unor generații succesive. Astfel, o poveste văzută de un bunic a putut deveni și o poveste descoperită de nepot.

Privită astăzi, animația poate fi și începutul unei conversații despre felul în care se schimbă filmele. Ce observăm la decoruri? Cum ne dăm seama ce simte un personaj înainte să vorbească? Ce am păstra și ce am povesti diferit într-o versiune inventată de noi?

Dincolo de ecran, copiii pot continua aventura prin desene, teatru de păpuși sau decoruri construite acasă. În universul de jocuri și jucării, un personaj poate primi o nouă întâmplare, iar o cutie poate deveni o căsuță de poveste.